Nu știu niciodată cum se termină dorința de a-ți scrie, dar știu întotdeauna cum se naște – dintr-un gând mic, curat, aproape copilăresc:
„Oare ce face fetița mea?”
Și-apoi, ca o alarmă care sună prea devreme, mintea începe să mă saboteze:
„Nu-i fetița ta!”
„Pun pariu ca nici nu-i place sa-i zici așa!”
„Apoi crezi ca esti singurul care o intreaba – Ce faci?.”
„Bine mă și chiar dacă ar spune ce-ți dorești să auzi … tu esti captiv, … tu nu ii poti oferi nimic! Tu crezi ca o poti face fericita?”
Și totuși, chiar și cenzurat, gândul rămâne. Se lipește de pereții sufletului ca un abțibild pe care nu-l mai poți dezlipi fără să rupi ceva.
Nu vreau să te deranjez. Nu vreau să fiu unul dintre acei oameni care cer, care sufocă, care speră fără drept. Si cu toate astea pare ca …
Azi n-o să-ți scriu.
Dar, în mintea mea, ai primit deja aceast mesaj de o mie de ori.
Poate că, într-o zi, ai să-l găsești pe undeva — pe fundul unui gând, pe colțul unui vis, sau poate doar în liniștea dintre două bătăi de inimă.